Situată între cele două şosele ce leagă Rupea de Sighişoara şi de Mediaş, în comuna Viscri se putea ajunge până acum zece ani doar prin mijloace proprii de locomoţie. Datorită poziţiei sale retrase aici s-a păstrat cel mai arhaic costum din secolele XVII-XIX. În Viscri mai dăinuie, bine conservată, una dintre cele mai pitoreşti şi – în pofida dimensiunilor nu prea mari – monumentale cetăţi ţărăneşti săseşti, ce cuprinde între zidurile sale una dintre puţinele biserici-sală romanice ale secolului XIII.
Particularităţile monumentului au preocupat pe mulţi cercetători iar enigmele lui au putut dezlegate abia prin săpăturile întreprinse în 1970-1971 de către arheologul Mariana Dumitrache, care prezintă rezultatele lor într-un studiu amplu „Cercetări arheologice şi ale istoriei arhitecturii în zona Rupei (Viscri – Deutchweisskirch), apărut în Forshungen zur Volks- und Landeskunde, vol. 21, nr. 2, 1978. în prezentarea monumentului preluăm cele constatate asupra istoriei construcţiei, concluzii obţinute pe baza investigaţiilor cercetătoarei.
Poziţia retrasă a aşezării explică şi apariţia sa relativ târzie în documente. Abia pe la 1400, „Alba ecclesia” (alias Viscri) apare într-un registru al localităţilor pentru plata impozitului datorat episcopatului, al comitatului de Rupea (Kosd). Pe la 1500, Viscri este enumerată printre comunele libere ale Scaunului de Rupea, cu 51 de gospodării, trei păstori, un dascăl şi doi săraci. Aici, ca şi în alte comune, vechimea bisericii confirmă că aşezarea coloniştilor germani a luat fiinţă la sfârşitul secolului XII când a fost colonizată şi partea apuseană a viitorului Scaun al Rupei. Biserica-sală romanică, cum mai există în zona Rupei doar în Homorod (biserica-sală din Criţ aparţinea deja stilului de trecere de la romanic la gotic), a avut o predecesoare care a fost parţial inclusă în aceast edificiu. Coloniştii germani (care s-au aşezat în Viscri ca imigranţi după domnia regelui Geza al II-lea, adică după 1162, ca „alii Flandrenses”, în ultimul sfert al secolului XII) au găsit pe promontoriul din nord-estul comunei actuale o mică capelă.
Aceasta era construită din calcar alb-verzui, avea formă rectangulară, cu absidă semicirculară spre răsărit, iar unicele podoabe erau pietrele cubice ecarisate ce formau colţurile sălii şi începutul absidei, o arcadă semicirculară a intrării sudice. Sala avea un tavan plat, absida o semicalotă (lungimea capelei era de 13,5 m, a sălii de 9,80 m, lăţimea sălii în vest de 7,8 m şi în est de 8 m). După piesele descoperite în mormintele dinăuntrul şi din afara capelei, monede şi cercei de tâmplă de la începutul secolului XII, aceasta se datează între 1100-1120, ca aparţinând unui grup de secui ce păzeau în acest punct graniţa statului maghiar feudal, înaintea sosirii coloniştilor germani. Existenţa capelei părăsite a dispensat pe colonişti de truda ridicării unei bazilici romanice cu trei nave, cum s-au construit în cele mai multe aşezări săseşti în decursul secolului XIII pe „pământul crăiesc”.
Adaptarea capelei s-a efectuat în etape, în concordanţă cu evoluţia socială a coloniştilor şi condiţiile istorice respective. Aşa cum rezultă din analiza şi interpretarea cercetărilor arheologice, capela s-a folosit, în prima etapă a evoluţiei aşezării săseşti, fără lărgire planimetrică, construindu-se doar o tribună de vest, susţinută de patru arcade semicirculare, purtate de trei coloane cilindrice. Ipoteza aceasta este susţinută de cele trei capiteluri romanice datate unanim în prima jumătate a secolului XIII, conservate în corul bisericii. Cel mai mare dintre ele (având suprafaţa de 48×48 cm) e aşezat pe un segment de coloană, puţin scobit pe suprafaţa superioară, servind drept cristelniţă.
Fiecare din laturile rotunjite în partea inferioară, lăsând canturile să apară ca nişte ciubuce semicirculare, este decorată, în partea superioară, printr-un scut central puţin reliefat şi două jumătăţi de scuturi laterale, cele două capiteluri mai mici având suprafaţa de 42×44 cm, fiind la fel ornamentate şi având pe una din laturi patru mici scuturi egale. După forma ornamentării, capitelurile erau vizibile pe toate laturile, deci stăteau libere, folosirea lor ca intermediar între fusurile celor trei coloane şi cele patru arcuri ale tribunei fiind foarte plauzibilă, nu li se poate găsi o amplasare mai potrivită.
Datarea în prima jumătate a secolului XIII ar corespunde şi timpului în care asemenea tribune s-au construit – e drept, în alt chip – în bazilicile din zona Sebeşului, dar aici ne preocupă funcţia şi nu forma tribunei de vest care, la Garbova şi Miercurea, a servit de asemeni unei familii de greavi saşi. Turnul de locuit, construit la 4 m distanţă în vest de capelă, aminteşte donjonul greavilor de la Calnic şi Garbova, la fel forma ovală a incintei cu care s-a înconjurat cetatea cuprinzând vechiul cimitir cu capelă. Deoarece Viscri n-a fost niciodată proprietate nobiliară, numai familia greavului, conducătorul obştii săteşti, a ridicat turnul de locuinţă, în a doua jumătate a sec. XIII spre folosinţă personală. întrucât temelia turnului taie un mormânt, avem dovada că el a fost clădit ulterior capelei, când locul nu mai servea ca cimitir.
De altfel, turnul e construit din alt material decât capela, anume din bazalt gri. Parterul nu are deschideri, poartă o boltă în leagăn pe axa est-vest, ca şi catul al doilea, legat de cel inferior şi de cel superior prin scări de piatră tăiate în grosimea zidului. Intrarea semicirculară în turn se află pe latura estică, accesibilă printr-o sară mobilă. De la al doilea cat în sus, nivelele aveau metereze înalte de 1,60 m, în nişe evazate spre interior, destinate arcaşilor.