drmax.ro/
Diverse

Părintele ADRIAN DOBRE din Sighișoara: „Eu nu cred că timpurile sunt atât de grele pe cât ne par”


interlink.ro

„Dacă vă veți plimba prin Sighișoara și îi veți întreba, la întâmplare, pe oameni despre părintele Adrian Dobre, nu cred că veți întâlni pe cineva să nu-l cunoască”. Cuvintele părintelui Bruno Fröh­lich, protopopul evanghelic luteran al Sighișoarei (interviul a fost publicat în numărul 1541 al re­vistei) m-au mișcat. Rar se întâmplă ca reprezentanții altei confesiuni să vor­bească despre un preot ortodox cu atâta căldură. Ispitit și inspirat, am plecat în căutarea părintelui Adrian Dobre. Apar­tamentul său se află într-un bloc vechi din Sighișoara, cu pisici dormind leneșe pe băncile din fața scării și bă­trâni prietenoși, care te întâmpină zâm­bind. Mic de statură, cu părul alb, părintele Adrian îmi strânge mâna cu o forță pe care nu i-aș fi bănuit-o. Avea să-mi spu­nă în timpul interviului că, pur și sim­plu, refuză să îmbătrânească. Locuiește singur, după plecarea la Domnul a soției sale și vrea să nu fie o povară pentru nimeni. Din fotografiile vechi, de care e plină casa, îmi zâm­besc chipuri din altă lume. Sunt toți strămoșii părintelui, viețuitori ai unei Românii dispărute, dar glorioase, ani­mate de idealul național. Părintele Adrian s-a născut în Șaeș, un sat din Mureș, acum 87 de primăveri. 60 de ani a slujit altarului, din care 50 doar aici, la Sighișoara. „Am avut această șansă, să-mi transmită înaintașii mei comoara lor de credință. M-au hrănit cu o hrană spirituală pe care am iubit-o din toate puterile. Pe linie paternă, toți stră­moșii mei au fost preoți timp de trei veacuri. Am vrut întotdeauna nu să-i depășesc, pentru că nicio­dată nu m-am gândit că voi fi capa­bil de asta, dar cel puțin să fac în viață ceea ce au făcut ei. Bunicul Ioan, din partea tatei, a fost un ade­vărat sfânt. Îmi amintesc chipul lui, barba albă, dar mai ales faptul că nu l-am văzut niciodată certându-se. Își trăia cu putere adevărată viața lui de slujitor al altarului. Era mititel de statură, dar pentru mine era mare, mare ca fel de a fi, ca ținută, ca intelect, din toate punc­tele de vedere. Și, la fel ca bunicul a fost și tata. Familia lor a fost greu în­cercată, o soră și un frate i-au murit la 17-18 ani, amândoi de aprin­dere la plămâni. Așa de mare i-a fost durerea bunicii când și-a pierdut doi dintre cei patru copii, că dormea pe mormintele lor. Apoi, la venirea comuniștilor, fratele tatei a fugit în munții Apuseni, să lupte cu arma în mână contra dictaturii. A fost ocrotit de mânăstiri și călugări, reușind să reziste cinci ani, până când a fost prins și împușcat în picior. I-au dat 22 de ani de în­chisoare, din care a făcut 12. După ce s-a eli­berat, i s-a dat dreptul să continue facultatea, a terminat medicina și a lucrat ca medic până la moarte. Și, cu toate că era bolnav de TBC (se be­tegise în munți, în frigul în care luptase), l-a ținut Dumnezeu și a trăit 97 de ani. Apartamentul în care vorbim a fost al lui. A fost un om voinic, mare, pu­ternic, de la el am învățat iubirea de neam, de strămoși, de tradiție și de glie, de tot ceea ce pre­supune legătura cu înaintașii noștri. Și, mai ales, dragostea pentru credința noastră ortodoxă, care de-a lungul istoriei ne-a ținut ca neam. Ea a fost forța care ne-a unit și care ne-a păstrat această putere de a dăinui”.

„Ne lipsește înălțimea înaintașilor”

– O mai avem, părinte?

– Eu zic că da. Nu știu de ce ne iubește Dumne­zeu așa de mult, dar cred că unul dintre motive este că am avut strămoși atât de puternici. Avem și slă­biciuni, sigur, pe care ar trebui să ni le îndreptăm. N-aș vrea să jignesc neamul românesc, aș spune însă că noi, românii de astăzi, suntem superficiali. Sigur că nu toți, dar suntem. Din păcate, așa sunt și mulți din cei care ne conduc, pentru că ajung la putere cei care vor, nu cei care știu. Și cred că ar trebui să ne propunem să ridicăm la con­ducere oameni care ne reprezintă cu ade­vărat și care suferă pentru neamul româ­nesc. Dacă nu ești capabil să suferi pentru neamul tău, să simți că te doare fizic ceva pentru suferințele neamului tău, atunci nu poți să îi salvezi pe cei pe care-i conduci.

 

Eu nu știu judecățile lui Dumnezeu, poate că ne încearcă tocmai pentru a ne întări, pentru a ne trezi. Cineva spunea, nu știu dacă avea dreptate, că noi încă suntem un neam în formare. Încă nu avem conștiința pe care ar trebui să o avem față de cei care au fost înaintașii noștri. Îi avem pe Sfinții Brâncoveni, pe Ștefan cel Mare și Sfânt și pe atâția alții care au fost pilde vii pentru fiecare dintre noi. Dar nu numai domni­torii noștri, ci și oamenii de rând, că nea­mul nu se ține numai prin domnitori. Eu am avut șansa de a cunoaște astfel de oa­meni simpli, care nu aveau cine știe ce pregătire intelectuală, dar trăiau cu adevărat senti­mentul că sunt români și creștini și se mândreau cu asta. Desigur, nu o mândrie dezonorantă, ci una care să înnobileze. Să nu ne fie rușine să ne mărturisim românitatea și credința. Că de multe ori nu suntem capabili de asta. Nici între noi, nici față de ceilalți.

La Drăgănescu

– Văd că aveți multe fotografii ale părintelui Arsenie Boca prinse la icoane. L-ați cunoscut?

– Eu l-am întâlnit o singură dată, soția mea, însă, de multe ori. A fost de câteva ori la Prislop, dar și la Drăgă­nescu, unde părintele Arsenie picta biserica satului. Mi-a povestit că pă­rintele Arsenie i-a spus „maică preo­teasă”, deși nu avea de unde să știe că e măritată cu un preot, și o sfătuia mereu să aibă răbdare. I-a spus asta de multe ori, nu o singură dată. Atât îi cerea – răbdare. Cred că se referea la acceptarea situației în care ne aflam în plin comunism. Știți cum spuneau părinții din Pateric, când nu aveau încercări? „O uitat Dumnezeu de noi!” Ei aveau bucuria de a ac­cep­ta suferințele și de a socoti că su­ferin­țele sunt cu voia Lui Dumnezeu, tocmai pentru a ne întări credința. Eu am avut șansa doar de a-l vedea pe părintele Arsenie Boca, din păcate, nu am vorbit cu el. Am fost și eu o dată la Drăgă­nescu și l-am văzut pictând. Cum să vă spun? Avea ceva în ținuta lui și fără să vorbească, impu­nea de îndată ce-l vedeai. Părea de pe altă lume, puternic și grăitor, în tăcerea lui. E socotit, pe bună dreptate, Sfântul Ardealului. Toată viața am trăit cu părerea de rău că nu l-am rugat atunci pe preotul de la Dră­gănescu să mă lase să vorbesc cu părintele Arsenie. Mi-a spus că nu-i place să fie deranjat când pictea­ză, așa că am stat cam jumătate de oră urmă­rindu-l, și apoi am plecat.

„Pentru mine, părintele Arsenie Boca e gata sfânt”

bottegaverde.ro
Source
formula-as.ro

Related Articles

Lasă un răspuns

Back to top button