Într-o amplă declaraţie pentru Epoch Times România, Camelia Bogdan, judecătoarea exclusă din magistratură după condamnarea lui Dan Voiculescu, a criticat în termeni duri decizia Curţii de Apel Bucureşti în dosarul RAFO-CAROM, în care este vizat controversatul afacerist Ovidiu Tender.
Curtea de Apel Bucureşti a desfiinţat sentinţa de condamnare a milionarului timişorean pentru instigare la abuz în serviciu, crimă organizată şi spălare de bani, a ridicat toate sechestrele şi a dispus încetarea tuturor formelor de executare silită din partea statului român, pentru recuperarea prejudiciului care se ridică la peste 40 de milioane de Euro.
Camelia Bogdan a catalogat această decizie a instanţei drept „ilegală” şi a lansat acuzaţii grave, respectiv că ar exista suspiciuni rezonabile de comitere a infracţiunii de abuz în serviciu de către membrii completului de judecată, deoarece, în speţă, completul de judecată a dispus, în anul 2015, condamnarea, confiscarea şi sechestrul în temeiul art. 32 din Legea nr. 656/2002 privind spălarea banilor, pentru săvârşirea infracţiunilor de spălare a banilor şi crimă organizată şi nu în vederea acoperirii prejudiciului cauzat de infracţiunea de abuz în serviciu, parţial dezincriminată după ce Ovidiu Tender a ieşit din închisoare.
Cu alte cuvinte, Camelia Bogdan a subliniat că judecătorii i-au ridicat sechestrul lui Tender pentru că s-ar fi dezincriminat parţial o faptă, dar nu pentru această faptă a fost dispus sechestrul. În viziunea ei, judecătorii Curţii de Apel Bucureşti au încălcat principiul securităţii juridice, principiu fundamental al Statului de Drept, dispunând, pe calea contestaţiei la executare, rejudecarea cauzei.
În acelaşi timp, Camelia Bogdan a opinat că Statul de Drept în România este în disoluţie, fiind necesar ca Guvernul să aducă la cunoştinţa investitorilor şi partenerilor internaţionali că este legiferat furtul de la Stat, deoarece eficienţa unei legi se evaluează prin procesul punerii în aplicare. Or, în România, este legal să furi de la Stat în procesul de punere în aplicare a legii.
Totodată, Camelia Bogdan deplânge faptul că în România se găsesc judecători, chiar şi la zece ani de la condamnarea gulerelor albe care au pus industria petrochimică a Statului Român pe butuci, care dispun anularea hotărârilor definitive prin mijloace procesuale nepermise de lege, care nu permit rejudecarea cauzei, cum ar fi contestaţiile la executare.
„Ridicarea confiscării în prezenta cauză, cu consecinţa păgubirii cetăţenilor României nu doar cu 50 de milioane de Euro, dar şi prin falimentarea industriei petrochimice, RAFO fiind caracterizată în Raportul WIKILEAKS ca fiind cea mai mare maşinărie de spălare de bani, este expresia disoluţiei statului de drept din România. Bineînţeles, ar fi nevoie de procurori independenţi şi de autorităţi oneste pentru a constata, evalua şi propune remedii în vederea intrării în legalitate”, a declarat Camelia Bogdan.
Reamintim, în context, că judecătoarea Camelia Bogdan a fost recuzată în dosarul Rafo-Carom după ce avocaţii lui Ovidiu Tender au insistat că nu poate fi imparţială, având în vedere că l-a condamnat la ani grei de închisoare pe Marian Iancu într-un dosar disjuns din acesta.
Redăm mai jos declaraţiile Cameliei Bogdan:
Decizia Curţii de Apel Bucureşti de ridicare a sechestrului şi confiscării domnului Ovidiu Tender este ilegală, existând suspiciuni rezonabile de întrunire a tipicităţii infracţiunii de abuz în serviciu în privinţa membrilor completului de judecată. Prejudiciul se cifrează, iniţial, la peste 40 de milioane de Euro cauzate statului român, deoarece completul care a dispus condamnarea, confiscarea şi sechestrul în vederea recuperării produsului infracţiunii a dispus confiscarea şi sechestrul în temeiul art. 32 din Legea nr. 656/2002 privind spălarea banilor şi nu în vederea acoperirii prejudiciului cauzat de infracţiunea de abuz în serviciu, parţial discriminat după ce domnul Tender a ieşit din închisoare.
Ataşez hotărârea pronunţată în dosarul nr. 28726./3/2006 (1332/2015) de către judecătorii Mihai Alexandru Mihalcea şi Georgiana Tudor. Cifrarea prejudiciului total cauzat de cei doi judecători de la Curtea de Apel Bucureşti prin încălcarea autorităţii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în 2016 poate avea loc doar după soluţionarea cazului pendinte la ICSID (Petrochemical Holding gmbh v. România, ICSID Case No. ARB/19/21). România are obligaţia să explice, chiar dacă dezbaterile sunt închise, că în România, ţară unde domneşte anomia dar care doreşte să adere la OCDE şi să îşi crească PIB-ul, este posibilă glorificarea delapidării şi a corupţiei în funcţiile publice.
La douăzeci de ani de la ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite împotriva Corupţiei (ONU), în România este legal să păgubeşti statul prin reglementări adoptate prin punerea în aplicare a legii. Precizez că într-adevăr, dezincriminarea parţială a abuzului în serviciu este o problemă, deoarece eficienţa adoptării unei legi nu poate fi măsurată decât prin procesul punerii ei în aplicare. În toate procesele investiţionale, obligaţiile impuse investitorilor ţin de respectarea „Rule of Law”, iar sintagma „lege lato sensu” include şi legislaţia secundară, orice interpretare ar fi dat Curtea Constituţională.
Textul art. 19 din Convenţia ONU împotriva corupţiei obligă statul român să incrimineze: „Abuzul de funcţii”. Fiecare stat parte are în vedere să adopte măsurile legislative şi alte măsuri necesare pentru a atribui caracterul de infracţiune faptei unui agent public care abuzează de funcţiile sau postul său cu scopul obţinerii unui folos necuvenit pentru sine sau pentru altă persoană sau entitate.
România are obligaţia să incrimineze şi să dovedească eficienţa combaterii corupţiei atât în sistemul privat cât şi a sustragerii bunurilor din sectorul privat. Dar în speţa domnului Tender, sechestrul fusese dispus în vederea recuperării produsului infracţiunii generat prin spălarea banilor şi nu pentru abuz în serviciu. Temeiul de drept al dispunerii sechestrului în vederea confiscării speciale îl reprezintă art. 32 din Legea nr. 656/2002 privind incriminarea şi combaterea spălării banilor.
Curtea a dispus confiscarea sumei de bani, la care se adaugă majorările şi penalităţile aferente, calculate potrivit legislaţiei fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului şi până la data executării integrale a plăţii. Având în vedere că regimul sumelor de bani supuse confiscării speciale este cel aplicabil creanţelor bugetare, după cum rezultă din dispoziţiile art. 574 C.p.p.
În ceea ce priveşte motivul de apel al domnului Tender privind faptul că, deşi prima instanţă a dispus condamnarea inculpaţilor pentru infracţiunea de spălare de bani, nu a dispus confiscarea produsului infracţional în conformitate cu art. 112 Cod penal, Curtea a avut în vedere că recuperarea produsului infracţiunii este parte integrantă a procesului penal. Obiectivul este acela de a readuce în circuitul civil bunurile obţinute în mod nelegal prin săvârşirea de infracţiuni, precum şi beneficiile obţinute de infractor din fructificarea produselor directe ale infracţiunii.
Astfel, din cuprinsul hotărârii rezultă că prima infracţiune de spălare de bani vizează participarea inculpatului Tender Ovidiu Lucian, alături de inculpatul Iancu Alexandru Marian, la realizarea unor circuite financiare frauduloase bazate pe relaţii comerciale nelegale (este vorba despre „schimbarea” sau „transferul” de bunuri – în speţă, achitări de debite sau compensări reciproce a datoriilor între societăţile controlate de inculpaţi – având drept scop ascunderea originii ilicite a sumei obţinute în mod nelegal din patrimoniul SC CAROM SA). Cea de-a doua se referă la ascunderea sau disimularea adevăratei naturi a provenienţei sumei de aproximativ 220 miliarde lei prin încheierea unui contract de cesiune de acţiuni cu o altă persoană, numitul Victor Leu.
Mai exact, prima infracţiune de spălare de bani constă în aceea ca, în perioada iunie 2002 – decembrie 2004, Tender Ovidiu Lucian, aşa cum rezultă din informările ONPCSB, a contribuit alături de Iancu Marian Alexandru la realizarea unor circuite financiare frauduloase bazate pe relaţii comerciale nelegale asimilate infracţiunii de spălare a banilor. Scopul era ascunderea originii ilicite a acestora, reciclând astfel suma de 1.193.260.337.735 ROL.
Prin informările ONPCSB (Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor), s-au adus la cunoştinţa organului de urmărire penală următoarele:
Din informarea nr. S/III/270/DI din 20.03.2003 a Oficiului Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor (vol. 25, filele 1-5 D.U.P.), rezultă că există suspiciuni de tranzacţii financiare suspecte cu privire la circuitele financiare realizate de inculpaţii Iancu Octavian şi Tender Ovidiu Lucian, în modalitatea de achiziţionare a pachetului de acţiuni la SC UTON SA Oneşti, din care rezultă că:
Numitul Iancu Octavian este fratele inculpatului Iancu Alexandru Marian şi împuternicit pe conturile SC VGB Impex SRL Bucureşti, societate a cărei persoană de decizie este inculpatul.
La data de 5.02.2003, în contul deschis la ROBANK pe numele numitului Iancu Octavian a fost depusă suma de 300.000 USD, care a fost convertită în ROL şi transferată în contul deschis la ABN AMRO Bank România SA aparţinând SC Active Internaţional SA, scopul plăţii fiind declarat „contravaloare ofertă publică de cumpărare acţiuni SC UTON SA Oneşti la ordinul dl. Tender Ovidiu”.
În informare se apreciază că, deşi au fost menţionate sursele de finanţare, faptul că avem de-a face cu o acţiune de cumpărare a acţiunilor aparţinând SC UTON SA Oneşti, în realitate avem doar o modalitate facilă de reciclare a fondurilor provenite din activităţi ilicite, existând indicii temeinice cu privire la ascunderea şi disimularea naturii reale a provenienţei şi dispoziţiei banilor.
Din informarea nr. S/IV/270/DI din 20.03.2003 a Oficiului Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor (vol. 26, filele 1-31 D.U.P.), rezultă că există suspiciuni de tranzacţii financiare suspecte cu privire la circuitele financiare realizate de inculpaţii Tender Ovidiu Lucian şi Dumitrescu Cecilia, martorii Tender Tiberiu şi Tender Victoria prin intermediul SC Tender SA Timişoara, SC Carom SA Oneşti, SC VGB Impex SRL Bucureşti, din care rezultă următoarele aspecte:
S-a arătat astfel că, în cadrul sucursalelor Craiova, Timişoara, Constanţa şi Bucureşti ale ROBANK, specialiştii Băncii Naţionale Române au constatat suspiciuni de spălare a banilor cu privire la numeroase operaţiuni financiare derulate prin intermediul conturilor bancare ale SC VGB Impex SRL Bucureşti, SC VGB Oil SRL Bucureşti, SC Tender SA Timişoara, SC Carom SA Oneşti, SC RAFO SA Oneşti şi Faber Invest & Trade Inc., suspiciunile constând în aceea că viramentele efectuate nu au o justificare economică reală.
Aceste viramente vizau transferuri financiare interbancare foarte mari urmate imediat de ridicare, cumpărarea cu sume a căror provenienţă pare îndoielnică, de acţiuni la societăţi comerciale, precum şi participarea cu sume foarte mari, prezentate drept „aport la majorare capital social” la companiile achiziţionate, acordarea de credite de către ROBANK şi utilizarea acestora în alte scopuri decât cele pentru care au fost declarate, efectuarea între aceste societăţi comerciale de plăţi şi încasări, în sistem încrucişat, astfel încât suma plătită de debitor se întoarce la acesta, fapt ce naşte întrebarea „ce scop economic real poate avea o asemenea operaţiune”.
Referitor la cea de-a doua infracţiune de spălare de bani reţinută în sarcina inculpatului Tender Ovidiu Lucian, s-a reţinut că operaţiunile juridice derulate între S.C. Tender S.A. Timişoara (prin inculpatul Tender Ovidiu Lucian) şi SC Talc Dolomita SA (prin numitul Victor Leu) au fost în realitate unele fictive, fapt dovedit de constatarea tehnico-ştiinţifică întocmită de specialiştii DIICOT şi raportul de expertiză financiar-contabilă nr. 4866/25.07.2006, stabilindu-se ca preţul negociat de inculpatul Tender Ovidiu Lucian cu numitul Victor Leu pentru pachetul de 85,6% acţiuni la SC Talc Dolomita SA Hunedoara nu a avut o existenţă reală şi obiectivă, fiind cu mult superior valorii efective a acţiunilor tranzacţionate.
În prezenta cauză, confiscarea produselor infracţiunii de spălare a banilor este o măsură aptă să prevină acumularea unor stimulente financiare care să faciliteze comiterea unor noi infracţiuni, dar să şi protejeze economia licită, de vreme ce veniturile dobândite prin săvârşirea de infracţiuni ajung în bugetul statului.
Procedând la confiscarea produsului infracţiunilor deduse judecăţii, conform dispoziţiilor art. 112 alin. 1 lit. e) C.pen., dar şi a bunurilor şi banilor obţinuţi din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum şi a bunurilor produse de acestea, în temeiul art. 112 alin. 6 C.pen., Curtea previne infiltrarea produsului infracţiunii în circuitul civil, prin neutralizarea instrumentului de săvârşire a unor noi infracţiuni.
În Cauza Welch c. Regatului Unit (Hotărârea din 9 februarie 1995), la paragraful §27, Curtea Europeană a Drepturilor Omului precizează că noţiunea de „pedeapsă” cuprinsă în aceste dispoziţii are, ca şi noţiunea de „drepturi şi obligaţii civile” şi „acuzaţie în materie penală” din articolul 6 paragraful 1, un sens autonom. (…) şi că punctul de plecare al oricărei aprecieri a existenţei unei pedepse constă în a determina dacă măsura respectivă este impusă ca urmare a unei condamnări pentru o „infracţiune”. Alte elemente pot fi luate în considerare ca relevante în această privinţă: natura şi scopul măsurii în cauză, calificarea sa în dreptul intern, procedurile asociate adoptării şi executării sale, precum şi gravitatea sa (CEDO, Cauza Welch c. Regatului Unit, paragraful §28).
Or, în sistemul nostru de drept, confiscarea este o sancţiune de drept penal şi nu o sancţiune penală care poate fi dispusă împotriva persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, dar nu ca o consecinţă a răspunderii penale; nedepinzând de gravitatea faptei săvârşite, neavând caracter punitiv ci eminamente preventiv.
Nu în ultimul rând, judecătorul care, la pronunţarea soluţiei pe fond, ajunge la concluzia necesităţii luării măsurii de siguranţă a confiscării speciale are în vedere alte standarde de dovedire decât cele pentru a dispune condamnarea.
Este necesară, pe cale de consecinţă, orice delimitare de opiniile doctrinare care susţin ideea că „jurisprudenţa CEDO asimilează confiscarea cu o pedeapsă în aplicarea art. 7 CEDO”, cu trimitere la Cauza Welch c. Regatului Unit.
În realitate, faptul că CEDO nu confundă confiscarea cu pedeapsa rezultă din paragraful 27 al hotărârii menţionate, în care se specifică expressis verbis examenul propriu pe care îl face Curtea Europeană, mergând dincolo de aparenţe pentru a vedea dacă o anumită măsură poate fi caracterizată drept pedeapsă, ca şi din lecturarea criteriilor enumerate în Hotărârea Welch c. Regatului Unit la paragraful 28 sau în Hotărârea Dassa Foundation si alţii c. Liechtenstein, din 10 iulie 1997.
Curtea Europeană admite că gravitatea unei ordonanţe de confiscare nu este decisivă în sine din moment ce numeroase măsuri nepenale de natură preventivă pot avea un impact substanţial asupra persoanei în cauză. În Cauza Welch c. Marii Britanii, s-a constatat încălcarea standardului european de protecţie în considerarea următoarelor împrejurări: ordonanţa de confiscare vizează produsul traficului de stupefiante şi nu se limitează la îmbogăţirea sau profitul efectiv (…), puterea discreţionară a instanţei de fond pentru a lua în considerare, în fixarea sumei cuprinse în ordonanţă, gradul de vinovăţie al inculpatului, precum şi posibilitatea privării de libertate în cazul neachitării (…), toate constituie elemente care, analizate împreună, indică un regim represiv.
Prin raportare la aceste principii, rezultă că în viziunea Curţii Europene (având în vedere şi standardele de protecţie ale drepturilor omului reliefate în hotărârea Silickiene c. Lituaniei, hotărâre din 10.04.2012, în care, la paragraful 33, a fost caracterizat inclusiv sistemul nostru de drept, menţionându-se ca sistemul român de drept penal prevede posibilitatea confiscării fără a fi necesară pronunţarea unei sentinţe de condamnare), instituţia confiscării din dreptul penal român nu reprezintă o consecinţă „penală” – în sensul CEDO – a faptului că un infractor sau alte persoane au obţinut bunuri ce provin dintr-o faptă prevăzută de legea penală şi a imperativului evitării îmbogăţirii printr-o faptă ilicită. Legea penală română nu prevede posibilitatea de a sancţiona neexecutarea unui ordin de confiscare cu pedeapsa închisorii, aşa cum se întâmplă, spre exemplu, în Regatul Unit. De altfel, potrivit dispoziţiilor art. 107 alin. 3 C.p., care au corespondent în cele ale art. 111 alin. 3 din din reglementarea anterioară, măsurile de siguranţă se pot lua şi în situaţia în care făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă.
Curtea a făcut referire la garanţiile prevăzute la art. 7 din Convenţie pentru a pune în lumină imperativul de a nu confunda sancţiunile penale – pedepsele – cu sancţiunile de drept penal, printre care confiscarea, fiind nepotrivit, în acest context, a se vorbi de principiul personalităţii sancţiunilor de drept penal, prin extrapolarea principiului personalităţii răspunderii penale.
Cu titlu preliminar, în mod corect Curtea a menţionat că în materia recuperării produsului infracţiunii, este obligatorie, în lumina dispoziţiilor art. 112 alin. 1 lit. e şi art. 112 alin. 6 C.p., atât confiscarea produselor directe ale infracţiunii – bunurile dobândite prin săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală -, cât şi produsele indirecte, legislaţia românească fiind aliniată, în această privinţă, standardelor internaţionale în lumina cărora trebuie aplicate dispoziţiile Legii spălării banilor. De asemenea, România este monitorizată în vederea asigurării respectării standardelor internaţionale în materie atât prin mecanismul Conferinţei Părţilor la Convenţia Consiliului Europei privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor infracţiunii şi finanţarea terorismului (CETS 198), cât şi de experţii Moneyval, în privinţa respectării standardelor impuse prin Recomandările Grupului de Acţiune Financiară Internaţională.
Având în vedere dispoziţiile art. 33 alin (1) din Legea nr. 656/2002, care fac trimitere în cazul infracţiunilor de spălare a banilor şi de finanţare a terorismului la sediul general al materiei confiscării din Codul penal, în temeiul alin. 6 al art. 112 C.pen. – având denumirea marginală „Confiscarea specială” -, se confiscă, de asemenea, bunurile şi banii obţinuţi din exploatarea bunurilor supuse confiscării, precum şi bunurile produse de acestea, cu excepţia bunurilor prevăzute în alin. (1) lit. b) şi lit. c). Altfel spus, în sfera conceptului de produse provenite din săvârşirea de infracţiuni se includ atât produsele directe obţinute din activitatea infracţională, cât şi toate beneficiile indirecte rezultate din aceasta, inclusiv prin reinvestirea sau transformarea produselor directe.
În concepţia legiuitorului, reflectată în dispoziţiile art. 112 C.pen., este obligatorie confiscarea bunurilor dobândite din săvârşirea faptei prevăzute de legea penală dacă nu sunt restituite persoanei vătămate şi în măsură în care nu servesc la despăgubirea acesteia; a bunurilor şi banilor obţinuţi din exploatarea bunurilor supuse confiscării; precum şi a bunurilor produse de acestea; aspect ce rezultă din caracterul imperativ al normelor edictate de legiuitor; din modalitatea de redactare a art. 112 C.pen., legiuitorul utilizând sintagma “sunt supuse confiscării speciale”, “se confiscă”.
În speţă, având în vedere considerentele expuse cu ocazia analizei temeiniciei cererii de constituire ca parte civilă a SC CAROM SA, precum şi faptul că SC RAFO Oneşti nu a înţeles să se constituie parte civilă în cauza de faţă, Curtea constată că sumele de bani dobândite de către inculpaţi prin săvârşirea infracţiunilor de spălare a banilor nu au servit la despăgubirea persoanelor vătămate din cauză.
De asemenea, Curtea, analizând oportunitatea menţinerii sau luării măsurii sechestrului asigurător în vederea garantării executării măsurii de siguranţă a confiscării speciale, constată că aceste măsuri se justifică faţă de dispoziţiile art. 249 C.p.p. raportat la art. 107 alin. 3 C.pen. şi art. 112 alin. 1 lit. e C.pen. Potrivit textelor din legislaţia specială, se consacră obligativitatea măsurilor asigurătorii, art. 32 din Legea nr. 656/2002 stipulând că „în cazul în care s-a săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie”. Textele nu disting cu privire la scopul instituirii măsurilor asigurătorii; recuperarea prejudiciului lato sensu putând avea loc doar prin readucerea în patrimoniul privat al statului al bunurilor dobândite prin săvârşirea unor fapte penale, altfel spus, prin confiscarea specială.
Aplicarea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor altor persoane care nu au calitatea de parte în procesul penal derivă din specificul infracţiunii de spălare a banilor, fiind de esenţa acestei infracţiuni poziţionarea bunurilor obţinute în mod fraudulos în patrimoniile mai multor persoane, în scopul disimulării acestora. De altfel, şi în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Î.C.C.J., Secţia Penală, Decizia nr. 2330 din 09.06.2011) s-a statuat că pentru aplicarea măsurii de siguranţă a confiscării speciale nu este necesară stabilirea calităţii de parte responsabilă civilmente a unui subiect de drept, în patrimoniul căruia au intrat în mod formal sume de bani; cu atât mai mult este aplicabilă această soluţie în cazul măsurii sechestrului asigurător, nefiind vorba despre o privare a terţului de dreptul său de proprietate, ci doar despre limitarea temporară a dreptului său de dispoziţie.
Având în vedere cele expuse anterior, Curtea constată că susţinerile inculpaţilor privind existenţa unei confiscări extinse în cazul în care ar fi impuse măsuri şi asupra bunurilor unor terţe persoane juridice nu au niciun suport. De asemenea, standardele Curţii Europene a Drepturilor Omului permit instituirea unor măsuri asigurătorii asupra bunurilor unor terţi neparticipanţi la proces (a se vedea, în acest sens, CEDO: Salabiaku c. Franţei şi Pham Hoang c. Franţei; Silikiene c. Lituaniei). Curtea Europeană nu constată nici încălcarea art. 6 din Convenţie şi nici a art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie şi statuând următoarele principii: instanţele pot acorda valoarea probatorie unei prezumţii de fapt, care în cazul îmbogăţirii ilicite, este faptul că diferenţa dintre patrimoniul real şi veniturile legale provine din săvârşirea altor infracţiuni, generatoare de profit, cu toate că această prezumţie nu trebuie să opereze automat; inversarea sarcinii probei nu semnifică în aceste cazuri eludarea prezumţiei de nevinovăţie.
Din punctul de vedere al caracterului personal al măsurii confiscării speciale, Curtea constată că cele două grupuri infracţionale constituite în relaţiile cu SC CAROM SA şi SC RAFO Oneşti au acţionat în mod concentrat fără a fi posibilă din punct de vedere obiectiv individualizarea sumelor de bani care au ajuns la fiecare dintre inculpaţi. Pe cale de consecinţă, Curtea constată imposibilitatea obiectivă de impunere a unor măsuri de confiscare specială faţă de fiecare dintre inculpaţi în parte, singura soluţie ce poate fi dispusă fiind aceea a confiscării de la toţi inculpaţii a sumelor de bani reprezentând prejudiciul cauzat. Pe de altă parte, în cazul prejudiciului cauzat CAROM, această soluţie este justificată şi de „izvorul” confiscării, aceasta fiind consecinţa neacordării despăgubirilor persoanei vătămate (despăgubiri la care inculpaţii ar fi fost obligaţi, potrivit regulilor de la răspunderea civilă delictuală, în solidar).
Astfel, în baza art. 112 alin. 1 lit. e C.p., se va confisca de la inculpaţii Iancu Marian Alexandru, Găureanu Toader, Sălăjan Bogdan, Basaran Kadri Mazhar şi de la părţile responsabile civilmente SC BKP TRADING IMPEX S.R.L. (prin administrator judiciar CII Breza Justin Thomas) şi SC BKP TRUST INVEST S.R.L. (prin administrator judiciar Best Insolvency IPURL) suma de 137.442.576,7 lei RON, dobândită prin săvârşirea infracţiunilor în dauna S.C. RAFO S.A. ONEŞTI şi care nu serveşte la despăgubirea persoanei vătămate S.C. RAFO S.A. ONEŞTI, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile aferente calculate potrivit legislaţiei fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului şi până la data executării integrale a plăţii.
În baza art. 112 alin. 1 lit. e C.p., se va confisca de la inculpatul Tender Ovidiu Lucian şi de la partea responsabilă civilmente S.C. TENDER S.A., de la inculpatul Iancu Marian Alexandru şi de la părţile responsabile civilmente SC BKP TRADING IMPEX S.R.L. (prin administrator judiciar CII Breza Justin Thomas) şi SC BKP TRUST INVEST S.R.L. (prin administrator judiciar Best Insolvency IPURL), precum şi de la inculpaţii Dumitrescu Cicilia şi Badea Marin suma de 162.993.336,8 lei RON, care nu serveşte despăgubirii persoanei vătămate SC CAROM SA, la care se adaugă majorările şi penalităţile aferente calculate potrivit legislaţiei fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului şi până la data executării integrale a plăţii. Suma de bani menţionată anterior este echivalentă cu valoarea cumulată dintre suma de 19.502.169,8 RON, reprezentând obligaţiile investiţionale asumate de SC TENDER SA Timişoara prin contractul de privatizare nr. 18/09.06.2003, şi suma de 143.491.167 lei RON, reprezentând creanţa nelegal transferată din patrimoniul SC CAROM SA în patrimoniul SC TENDER SA Timişoara.
În baza art. 33 alin. 1 şi 3 din Legea nr. 656/2002 modificată, raportat la art. 112 alin. 1 lit. e şi art. 112 alin. 6 C.p., se va confisca de la inculpatul Tender Ovidiu Lucian suma de 21.697.600 lei RON, reprezentând valoarea creanţei dobândite de inculpat faţă de S.C. TENDER S.A. prin săvârşirea de către acesta a infracţiunii de spălare a banilor, respectiv pentru a putea sustrage şi folosi în scop personal suma rezultată din încheierea nelegală a contractului de cesiune de creanţă nr. 260 bis. Acesta a încheiat un contract de cesiune de acţiuni cu martorul VICTOR LEU, vizând achiziţionarea unui pachet de 86,5% din acţiunile aparţinând SC TALC DOLOMITA SA Hunedoara, stabilind un preţ supraevaluat al acţiunilor achiziţionate, de 220 miliarde ROL, din care se scade valoarea sumelor plătite către Victor Leu de către Tender SA. Acest lucru a fost realizat pentru a disimula şi ascunde sursa ilicită de provenienţă a sumelor de bani, pe care ulterior le-a folosit în scop personal, utilizând suma de 50 miliarde ROL, care i-a fost restituită de societate cu titlu de rambursare creditare.
În ceea ce priveşte susţinerea inculpatului Tender că luarea unor măsuri de confiscare împotriva sa de către instanţa de apel ar însemna încălcarea dublului grad de jurisdicţie, întrucât aceste măsuri nu au fost solicitate în faţa primei instanţe, Curtea constată că prima instanţă nu a avut niciun motiv să discute aceste aspecte, având în vedere că a admis acţiunea civilă formulată de SC CAROM. Chiar şi în ipoteza în care această acţiune nu ar fi fost admisă, din moment ce instanţa de apel este învestită cu soluţionarea apelului declarat de Ministerul Public, apel ce priveşte expres luarea acestor măsuri de siguranţă, nu se poate susţine că soluţionarea căii de atac devolutive a apelului ar încălca dreptul inculpatului la dublul grad de jurisdicţie. Rolul instanţei de apel este de a verifica sentinţa primei instanţe şi de a corecta, în limitele apelului cu care este sesizată, eventualele greşeli ale acesteia sau de a completa sentinţa primei instanţe în cazurile în care aceasta conţine unele omisiuni. Prin urmare, instanţa de control judiciar se poate pronunţa întotdeauna asupra instituirii unor măsuri de siguranţă, chiar dacă acestea nu au fost discutate în faza judecăţii în prima instanţă.
Din simpla redare a dispoziţiilor convenţionale privind principiul dublului grad de jurisdicţie – art. 2 din Protocolul nr. 7 la CEDO – rezultă în mod evident că acesta nu este încălcat într-o asemenea situaţie:
„1. Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.
2. Acest drept poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, definite prin lege, sau când cel interesat a fost judecat în prima instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.”
Principiul dublului grad de jurisdicţie presupune dreptul de a cere examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară, şi nu a măsurilor de siguranţă sau asigurătorii luate în procesul penal.
În baza art. 32 din Legea nr. 656/2002 şi a art. 249 C.p.p., se va menţine măsura sechestrului asigurator instituită prin ordonanţele procurorului din datele de 12.01.2005 (dosar nr. 171/P/2003 – filele 43-55, vol. 24 d.u.p.), 15.12.2005 (dosar nr. 692/D/P/2005, filele 222-225, vol. 24 d.u.p.), 19.01.2006 (filele 192-203, vol. 24 d.u.p.), 17.04.2006 (filele 283-300, vol. 24 d.u.p.), 18.04.2006 (filele 264-282, vol. 24 d.u.p.), 23.06.2006 (filele 368-386, vol. 24 d.u.p.) şi 04.07.2006 (filele 310-330, vol. 24 d.u.p. – cu menţiunea că suma de 15.224.450 lei asupra căreia s-a instituit sechestrul a fost transferată din contul RO950TPV110000024780RO01 aparţinând BKP Trust Invest S.R.L. în contul deschis de administratorul judiciar Best Invest IPURL la ING Bank – Sucursala Kiseleff), asupra bunurilor aparţinând inculpaţilor Iancu Alexandru Marian, Tender Ovidiu Lucian, Găureanu Toader şi părţilor responsabile civilmente SC VGB IMPEX BUCUREŞTI (actualmente SC BKP TRADING IMPEX S.R.L. prin administrator judiciar CII Breza Justin Thomas) şi SC TENDER S.A., măsura pe care o va instituie, respectiv o va extinde asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile aparţinând tuturor inculpaţilor şi tuturor părţilor responsabile civilmente, inclusiv asupra conturilor, a dobânzilor aferente sumelor înscrise la credit, ce vor curge în continuare conform contractelor încheiate cu unitatea bancară şi asupra activelor societăţilor comerciale la care inculpaţii şi părţile responsabile civilmente figurează ca împuterniciţi, beneficiari reali, asociaţi (acţionari) sau administratori, situate în ţară sau în străinătate, cu evidenţierea tuturor actelor de dispoziţie efectuate asupra acestora, care se vor identifica în cursul procedurii de îndeplinire a măsurilor asigurătorii, după cum urmează:
- Până la concurenţa sumei de 184.690.936,8 lei RON (162.993.336,8 lei 21.697.600 lei RON), la care se adaugă majorările şi penalităţile aferente calculate potrivit legislaţiei fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului şi până la data executării integrale a plăţii, în ceea ce îl priveşte pe inculpatul Tender Ovidiu Lucian;
- Până la concurenţa sumei de 162.993.336,8 lei RON, la care se adaugă majorările şi penalităţile aferente calculate potrivit legislaţiei fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului şi până la data executării integrale a plăţii, în ceea ce îi priveşte pe partea responsabilă civilmente SC TENDER S.A. şi pe inculpaţii Dumitrescu Cicilia şi Badea Marin;
- Până la concurenţa sumei de 300.435.913,5 lei RON (137.442.576,7 162.993.336,8 RON), la care se adaugă dobânzile şi penalităţile aferente calculate potrivit legislaţiei fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului şi până la data executării integrale a plăţii, în ceea ce îi priveşte pe inculpatul Iancu Alexandru Marian şi părţile responsabile civilmente SC VGB IMPEX BUCUREŞTI (actualmente SC BKP TRADING IMPEX S.R.L. prin administrator judiciar CII Breza Justin Thomas) şi SC BKP TRUST INVEST SRL BUCUREŞTI (prin administrator judiciar BEST INSOLVENCY IPURL);
- Până la concurenţa sumei de 137.442.576,7 lei RON, la care se adaugă dobânzile şi penalităţile aferente calculate potrivit legislaţiei fiscale în vigoare, de la data producerii prejudiciului şi până la data executării integrale a plăţii, în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii Găureanu Toader, Sălăjan Bogdan şi Basaran Kadri Mazhar.
De asemenea, în cursul aducerii la îndeplinire a măsurilor asigurătorii se va stabili şi destinaţia sumei de 15.224.450 lei, asupra căreia s-a instituit sechestrul din 04.07.2006 (filele 310-330, vol. 24 d.u.p.), care a fost transferată din contul RO950TPV110000024780RO01 aparţinând BKP Trust Invest S.R.L. în contul deschis de administratorul judiciar Best Invest IPURL la ING Bank – Sucursala Kiseleff. Având în vedere că asupra acestei sume de bani a fost menţinut sechestrul prin sentinţa penală nr. 2858 din data de 16.12.2014 a Tribunalului Bucureşti – Secţia I Penală, iar în măsură în care s-a dispus de emolumentul acestui transfer, se vor sechestra bunuri până la concurenţa sumei cuprinse în ordinul de sechestru.
În baza art. 250 C.p.p., s-a dispus luarea măsurii asigurătorii a popririi asupra sumelor de bani datorate cu orice titlu inculpaţilor sau părţilor responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de persoanele păgubite, în limitele prevăzute de lege, de la data primirii prezentei decizii. Sumele de bani datorate de debitori urmează a fi consemnate la dispoziţia organului de executare, în termen de 5 zile de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate organului de executare în termen de 24 de ore de la consemnare.
În baza art. 251 C.p.p. şi art. 129 alin. 6 C. proc. fisc., Curtea, apreciind că sunt aplicabile ambele texte de lege în materia aducerii la îndeplinire a măsurilor asigurătorii, analizând, pe de o parte, concurenţa dintre legea generală – Codul de procedură penală – şi Codul de procedură fiscală, care constituie sediul reglementării aducerii la îndeplinire a măsurilor asigurătorii în faza de judecată, va desemna atât organele de cercetare penală, cât şi organele fiscale pentru aducerea la îndeplinire efectivă a măsurilor de indisponibilizare dispuse în vederea recuperării produsului infracţiunii.
În baza art. 251 C.p.p. şi art. 129 alin. 6 C. proc. fisc., a desemnat ca organ însărcinat cu punerea în executare efectivă a măsurilor asigurătorii şi a măsurilor de siguranţă dispuse prin prezenta organele de cercetare penală (desemnate de procurorul-şef al Parchetului de pe lângă I.C.C.J. – D.I.I.C.O.T. – Structura Centrală) şi Administraţia Finanţelor Publice, care vor colabora cu:
a) Biroul pentru prevenirea criminalităţii şi de cooperare cu oficiile de recuperare a creanţelor din statele membre ale Uniunii Europene din cadrul Ministerului Justiţiei, în calitate de Oficiu Naţional pentru Recuperarea Creanţelor în domeniul urmăririi şi identificării produselor provenite din săvârşirea de infracţiuni sau a altor bunuri având legătură cu infracţiunile;
b) Agenţia Naţională de Administrare Fiscală;
c) Oficiul Naţional al Registrului Comerţului;
d) Oficiul Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor;
e) Autoritatea Naţională a Vămilor;
f) Garda Financiară;
g) Banca Naţională a României;
h) Inspectoratul General al Poliţiei Române;
i) Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară;
j) orice altă autoritate sau instituţie publică, inclusiv cele responsabile de gestionarea, administrarea şi valorificarea bunurilor asupra cărora au fost instituite măsuri asigurătorii, precum şi a celor care fac obiectul confiscării speciale.
Ridicarea confiscării în prezenta cauză, cu consecinţa păgubirii cetăţenilor României nu doar cu 50 de milioane de EURO, dar şi prin falimentarea industriei petrochimice, RAFO fiind caracterizată în Raportul WIKILEAKS ca fiind cea mai mare maşinărie de spălare de bani, este expresia disoluţiei statului de drept din România. Bineînţeles, ar fi nevoie de procurori independenţi şi de autorităţi oneste pentru a constata, evalua şi propune remedii în vederea intrării în legalitate.
